Imaginează-ți o zi însorită de toamnă.
Te plimbi prin cartier, fără grabă, printre frunzele care foșnesc sub tălpi ca niște mici aplauze pentru simplul fapt că exiști. Soarele încinge coroanele copacilor, iar lumina are ceva aproape teatral – ca și cum toamna ar ține un spectacol doar pentru tine.
Și, în timp ce te bucuri de moment, ajungi în dreptul bisericuței din colț. E o mare agitație acolo. Lume multă, fețe cunoscute: vecini, colegi, prieteni, chiar și câțiva membri ai familiei. Dar toți poartă haine negre și și au fețele triste. Hmm. Clar, e o înmormântare.
Curios, te apropii. Ești mult prea intigrat pentru ca să treci nepăsător. Urcând treptele, te lovește mirosul de flori, de tămâie, și un aer apăsat. Și, da, în mijlocul bisericii e un sicriu. Te apropii. Te uiți. Și… surpriză! În coșciug ești chiar tu.
Ce zici de o așa răsturnare de situație?
Acei oameni triști au venit la înmormântarea ta. Tu, încă în viață, te așezi undeva în spate și urmărești ce se întâmplă. Preotul invită lumea să spună câteva cuvinte despre tine. Și rând pe rând, se ridică în picioare – familia, prietenii, colegii, partenerul de viață. Fiecare povestește ce ai însemnat tu pentru ei. Ce amprentă ai lăsat în viețile lor.
Iar eu am o întrebare pentru tine: Ce ai vrea să spună ei despre tine?
Nu, nu ce crezi că ar spune acum. Ci ce ți-ai dori să spună dacă ai trăi exact așa cum tu știi, undeva în adânc, că ești capabil(ă) să trăiești.
Cum te-au cunoscut ei? Ce amintiri lași în urma ta? Ce energie rămâne în aer după ce ieși dintr-o încăpere – pace sau tensiune, inspirație sau oboseală?
Sigur, nu ai de unde să știi ce vor zice în realitate în ziua aceea. Nici dacă vor zice ceva. Dar tu poți alege. Poți decide (sau nu) ce ai vrea să auzi – și apoi să începi să trăiești în așa fel încât să le dai motive să spună exact acele cuvinte.
Ia un creion, o foaie și scrie. Nu e un exercițiu de dezvoltare personală, ci unul de sinceritate totală față de tine. Scrie
- Ce fel de om vrei să fii în relația cu partenerul tău?
- Ce fel de prieten vrei să fii?
- Ce fel de părinte, coleg, lider?
- Ce vrei să rămână în urma ta, în afară de un profil de Facebook și niște amintiri neclare?
Pentru că, ghici ce? Ziua aceea va veni. Nu știe nimeni când, dar vine. Și nu există nimic mai trist decât să-ți trăiești viața după un scenariu care nu este al tău.
Așa că dacă tot e să ai parte, la final, de un discurs despre tine, fă să fie unul memorabil. Scrie-l tu, prin felul în care trăiești. Fă-i pe oameni să vorbească sincer – nu pentru că „despre morți numai de bine”, ci pentru că le-ai atins viața cu adevărat.
Restul, sunt doar elemente de decor.
De ce e important să începi cu gândul la final?
Pentru că noi ne pricepem de minune să trăim „pe repede înainte”. Să muncim, să fim mereu într-o goană, să ne plângem și să ne zicem mereu că „de luni” o să fie altfel. Dar, între o rată la credit și un drum la supermarket, uităm un detaliu mic: viața chiar se termină. Și nu știi când.
Așa că, în loc să fugi de gândul ăsta, mai bine stai un pic cu el. Nu ca să te sperii, ci ca să te trezești. Când privești moartea în ochi, se face liniște. Nu-ți mai pasă de ce zice vecina, de cine ce mașină are sau că n-ai apucat să faci poze în concediu, pentru că nu ai avut un concediu. Începi, în sfârșit, să alegi conștient.
O viziune clară asupra vieții
Majoritatea oamenilor trăiesc ca și cum ar fi în repetiție generală. „Lasă, mai am timp.” Nu, nu mai ai. Adevărul e că nu ți se dă scenariul dinainte, nici nu ți se garantează că vei apuca finalul.
O viziune clară nu înseamnă să-ți faci panouri cu citate motivaționale. Înseamnă să te uiți cu sinceritate în tine și să recunoști: „asta vreau, asta nu mai vreau, iar pentru restul nu mai am chef să mă prefac.” Nu trebuie să știi tot drumul. Trebuie doar să nu te mai minți că ești „bine” când de fapt te sufoci prins în viața și în visul altora.
O viață trăită cu scop
Scopul vieții tale nu pică din cer împodobit cu o fundiță, ci îl construiești cu fiecare alegere în care spui „nu” lucrurilor lipsite de însemnătate. Avem o mare slăbiciune pentru amânare și suntem maeștri în găsirea de scuze: „așa e la noi”, „n-am timp”, „n-am noroc”. De fapt, ai, dar îl risipești pe Netflix și pe conversații care nu schimbă nimic.
Scopul tău e deja acolo, în tine, doar că e acoperit de frică, rușine și de „ce va zice lumea”. Dă la o parte praful și o să vezi că nu trebuie să-ți cauți pe nu știu unde scopul și misiunea, ci doar să-ți amintești cine erai înainte să începi să-ți ceri voie să trăiești.
Acțiunea constantă
Fără acțiune, toate revelațiile tale valorează cât un like pe Facebook. Nu te mai plânge că nu e momentul potrivit. N-o să fie niciodată. Nu există „pregătit”, există doar „fă, și vezi ce iese”.
Ne atașăm prea mult de planuri. Exceluri, agende, liste, dar când vine vorba de pasul concret, apare „’om vedea”. Lasă-l pe „’om vedea”, fă ceva, chiar dacă e imperfect. Kaizenul japonez ne învață: „fă puțin, dar zilnic”. Noi zicem „lasă că fac mâine”. Un mâine care mereu întârzie să apară.
Claritate prin acțiune
Nu vine nimeni să-ți ofere un manual din care să înveți cum să-ți trăiești viața. Claritatea nu se obține meditând la infinit, ci testând, greșind, ajustând. Noi ne temem de greșeală mai mult decât de rata de la bancă. De parcă a greși e un păcat capital.
Greșeala e singura dovadă că te miști. Că nu dormi în picioare. Că trăiești. Lucrurile nu devin clare prin tăcere și nemișcare, ci prin praf, transpirație și încercări repetate.
Trăiește, viața nu este o repetiție
Dacă tot te trezești în fiecare zi, măcar nu o trăi pe pilot automat. Noi suntem campioni la supraviețuire și mediocritate ambalată frumos. Dar viața nu e despre „merge și așa”.
E despre momentul în care spui: „ajunge, jocul ăsta e al meu de-acum”. Și nu, nu trebuie să devii alt om. Doar să încetezi să fii cel care te ține pe loc. Și, începe cu gândul la final.
Concluzie
Să te gândești la propria moarte nu e un act morbid. E cel mai curat duș de luciditate pe care ți-l poți face. Îți taie scuzele, îți scutură rușinea și-ți arată ce anume contează cu adevărat.
Când o să se tragă cortina, n-o să mai conteze cât ai câștigat, ci cât ai dăruit. Cât ai iubit. Cât ai trăit cu adevărat, nu doar cîte zile din calendar ai bifat.
Așa că, dacă tot e inevitabil sfârșitul, măcar fă parcursul vieții tale demn de povestit.
0 Comentarii