Stai puțin! Înainte să continui să citești, întreabă-te sincer: de câte ori ai dat astăzi vina pe altcineva sau pe altceva pentru lucrurile care ți se întâmplă? Pe șef, pe sistem, pe politicieni, pe vecin, pe trafic, pe „țara asta”? Acum întreabă-te din nou: ce ai schimbat tu, concret, ca lucrurile să meargă altfel în propria ta viață? Pentru că nimic nu se schimbă în viața ta până când tu nu accepți faptul că viața ta este responsabilitatea ta personală.
Majoritatea oamenilor rămân blocați aici: sunt mereu alții vinovați și responsabili. Pentru că e mai ușor să arăți cu degetul decât să te uiți în oglindă. Mai comod să te plângi decât să acționezi. Mai sigur să rămâi în aceeași capcană familiară decât să riști ceva nou. Și chiar aici e problema: atâta timp cât aștepți ca alții să-ți aranjeze viața, rămâi prizonier în propria ta poveste.
Autocunoașterea – sau de ce habar n-ai cine ești tu cu adevărat
Am o întrebare pentru tine: cât de bine te cunoști? Știi ce fel de mâncare îți place, ce echipă sportivă susții, ce partid sau ce figură politică urăști. Dar oare știi ce vrei cu adevărat de la viață? Și nu, nu-mi înșira clișee: casă, mașină, familie fericită, bani, să fie bine etc. Nimic din toate acestea nu este despre tine. E despre ce ți-a spus societatea că ar trebui să vrei.
Un proces real de autocunoaștere este dureros. Te obligă să recunoști că jumătate din decizii le-ai luat pentru a-ți mulțumi părinții, a-ți impresiona vecinii sau a nu ieși în evidență. Te forțează să admiți că job-ul pe care-l urăști îl ții pentru „stabilitate” – un cuvânt magic cu care noi, românii, ne justificăm orice formă de autosabotaj.
Începi să te cunoști când înțelegi ce te face să uiți de timp. Nu ce „ar trebui” să-ți placă. Nu ce e profitabil sau prestigios. Ce te face pe tine să te simți viu. Poate e să construiești ceva cu mâinile tale. Poate, să predai altora ceea ce știi. Sau să rezolvi probleme complicate sau să creezi lucruri și ambienturi frumoase. Dar până nu renunți la masca pe care o porți de dragul aprobării celorlalți, nu vei știi niciodată.
Scopul și semnificația – dincolo de supraviețuire
Mulți dintre noi trăim cu modul de supraviețuire activat permanent. De luni până vineri ne târâm la serviciu. Sâmbăta recuperăm somnul pierdut. Duminica ne pregătim mental pentru încă o săptămână de îndurat. Și ne mințim că așa e viața. Că așa e pentru toată lumea. Că „cine crezi că ești tu” să vrei mai mult?
Problema cu supraviețuirea ca mod de viață e că te transformă într-un „zombie funcțional”. Respiri, mănânci, dormi și o iei de la capăt. Dar nu trăiești cu adevărat. Pentru că o viață fără scop e doar o serie de zile bifate în calendar – până la pensie sau până în mormânt.
Să ai un scop în viață nu e un lux. Nu e ceva pentru oamenii bogați sau privilegiați. E nevoia fundamentală a fiecărui om – să simtă că ceea ce face contează. Că există un „de ce” în spatele acțiunilor sale. Că nu plutește în derivă, ci navighează spre ceva.
Semnificația o descoperi și apoi o construiești tu, nu ți-o dă nimeni. Ea nu vine din faptul că ai diploma X sau funcția Y. Vine din armonia dintre ceea crezi, ceea faci și felul în care trăiești. Un zidar care construiește case și o face cu mândrie și la un nivel de excelență are un sentiment de semnificație mult mai puternic decât un manager care își urăște jobul, dar îl ține pentru titlu.
Adesea, confundăm scopul cu mijloacele. Zicem că vrem bani, dar banii sunt doar un instrument. Vrem respect, dar respectul e o consecință. Scopul adevărat răspunde la întrebări precum: pentru ce mă ridic din pat dimineața? Ce aș vrea să las în urma mea? Cum vreau să fiu ținut minte după ce nu voi mai fi?
Valoarea personală – o ai, o construiești sau o aștepți din exterior?
Aici ne este cel mai greu. Am fost crescuți să credem că valoarea personală vine din exterior: din diplome, din funcții, din ce zic alții despre noi. De aceea suntem obsedați de titluri, de aparențe, de validare socială. „Director” sună mai bine decât „antreprenor începător”. Doctorul e mai respectabil decât meșterul autodidact. Angajatul cu contract individual de muncă bate freelancerul oricând – chiar dacă freelancerul câștigă dublu și lucrează de acasă.
Valoarea personală reală nu vine din ce ești pe hârtie. Vine din ce poți, din ce știi, din ce produci, din cum te comporti când nimeni nu te vede. E diferența dintre titlul pompos și competența efectivă. Dintre a te lăuda că ai diplomă și a demonstra că știi să rezolvi probleme concrete.
Construirea valorii personale înseamnă să investești în tine sistematic. Nu sporadic. Nu când te apucă cheful. Sistematic. O carte pe lună. Un curs pe trimestru. O abilitate nouă pe an. Conversații cu oameni care cunosc mai bine decât tine domeniul care te preocupă. Proiecte care te scot din zona de confort. Greșeli din care înveți, nu pe care le îngropi și apoi le repeți.
Nu mai aștepta să fii „descoperit”. Să te remarce șeful, să te vadă cineva important, să-ți pice din cer ocazia vieții. Pentru că în realitate oportunitatea vine la cei pregătiți să o vadă și să o exploateze. Nu la cei care cred că universul le datorează ceva doar pentru că „sunt un om bun”.
continuarea articolului aici.
0 Comentarii